Inaltari si regrete

Crestem pentru a tine cat mai multe stele printre ramurile noastre. Dar cateodata crestem si ne intindem atat de mult pentru o stea care nici nu ne vrea, pentru ca apoi sa tot crestem fiindca ea vrea sa ne arda ramurile si sa scape din mangaierea noastra. Si nu doar ne arde si ne taie ramurile ci apoi ne ataca insasi trunchiul; si noi tot crestem, si tot crestem, fiindca vrem sa vedem ce copac va creste din stea, fiindca vrem ca mai apoi copacii aceia sa isi impleteasca ramurile cu ale noastre. Crestem fiindca nu vrem sa strapungem singuri bolta cerului - crestem fiindca vrem sa vedem cat de mareti pot fi altii.

Dar acum copacul din mine se simte precum un fluture; e un mic cocon. Atat de multe se vor schimba, desi in esenta nu se schimba mai nimic. Poate fiindca am invatat ca la unele stele trebuie sa renunti, ca unele vise trebuie distruse ca altele mult mai mari sa rasara din ramasitele celor vechi. Poate fiindca ne intelegem impotenta, ne schimbam pentru a putea creste.

Cu sinceritate, eu regret mult prea putine lucruri, fiindca sunt multumit cu faptul ca eu am ales sa fie asa ceva. Dar totusi, am ajuns sa regret cat m-am intins pentru o stea atat de rece, care mi-a brazdat urme pe trunchi si mi-a incinerat atatea frunze. Regret pentru atatea sentimente irosite, caci stim cu totii cat de limitate ne sunt. Love is not endless. Sau poate ca e, dar timpul nu, asa ca nu putem sa iubim pe toata lumea atat de mult pe cat am dori. Ce se intampla oare cand un copac regreta ca s-a intins intr-o anumita parte? Isi va vesteji ramuri acelea sau pur si simplu va creste mai departe, va strapunge alte ceruri si va ingropa steaua printre sute de invelisuri, ca lumina si flacara ei sa nu mai poata fi vazute vreodata?

"Pentru ca isi rupse
aripile
Acum trebuia sa
invete sa mearga
Poate de aceea
ii era frica
sa nu striveasca
pamantul"
Ioana Nascu

Omul si Neintelegerea

Unul dintre lucrurile cele mai suparatoare pe care le intalnesc in jurul meu sunt, cu siguranta, toate datile cand cineva refuza sa inteleaga. Refuza sa vada ce simte celalalt defapt, si ca s-ar putea ca el sa nu aiba dreptate. Exista oare oameni care au prea multi prieteni? Sau care nu au nevoie de vreunul? Exista oameni la care le spui ca ii iubesti iar ei te alunga fiindca li se pare ca ii ingradesti zicand aia?

Am citit la un momentdat o carte scrisa de mama unui prieten. Sincer, este una din putinele carti pe care le-am citit si am regasit prea multe lucruri pe care le-am gandit si simtit si eu. Si poate ca cel mai important lucru de acolo era insasi morala cartii, ca noi trebuie sa ascedem la o stare in care sa fim in stare sa iubim pe toti, sa fim in stare sa vedem si binele din ei nu doar raul, sa ii apreciem si sa il ajutam sa creasca. Va zic sincer, eu nu cred ca exista oameni cu care nu te poti imprieteni. Drept, si eu am oameni pe care ii "displac", dar in mare aceasta displacere e creata doar in scopul de a-mi putea produce mai multa distractie. Aristotel spunea ca prietenul tuturor e prietenul nimanui, dar nu sunt de acord. Prietenul tuturor e (in caz ca e chiar prieten nu doar superficial) cu siguranta o persoana care a inteles defapt ce inseamna sa traiesti in lumea asta.

Dar in momentul in care esti alungat fiindca esti prea prietenos, fiindca dai prea mult de la tine, atunci eu sincer nu pot intelege pe persoanele care o fac (adica care ii imping la o parte pe acei oameni). Nu inteleg fiindca mi se pare un lucru atat de stupid, de inuman. Nu inteleg si totusi sunt nevoit sa trec peste, fiindca mi se pare ca nu trebuie sa ii judeci sau sa ii condamni pentru asta. Pentru ca nu pot.

Mandrie si Prejudecata

Lasand titlul care tinde a vrea sa fie inspirat, consider ca mandrie este unul dintre caracterele definitivante a multor oameni, daca nu a omenilor in general. Mandrie de sine, de locul de care apartin, de oamenii la care tin. In cazuri extreme, mandria ne impiedica sa actionez cum vrem noi, sa vedem ce se afla dincolo de paravan sau sa intelegem cu adevarat ceea ce se intampla. Dar mandria e cea care ne face sa ne tinem cu dintii de propriile idealuri, sa zambim si sa lacrimam cand oameni apropriati noua indeplinesc, daca nu un lucru maret, un lucru pe care l-au ravnit mult si care ii face sa para si mai mareti, si mai stralucitori - pentru ochii nostrii cel putin.

Personal, intre un om cu prea multa mandrie si unul cu prea putina, il prefer pe cel hiper-mandru. E important sa fim oameni mandrii, sa putem sa infruntam lumea stiind cine suntem, ce vrem, nu in functie de ce se presupune ca putem putem, sa facem, si ce nu vom face decat constransi si in cazuri mult prea rare. E important insa sa fim in stare sa ne calcam mandria... e important sa cedezi cateodata. Si desigur, sentimentul exuberant in momentul in care suntem in culmea mandriei este unul deosebit.

Mandrie pentru sine sau pentru altii? Oamenii care nu sunt in stare sa fie mandrii de ei insasi vor avea intotdeauna probleme de relationare fiindca nu vor fi in stare sa se aprecieze la adevaratul nivel, dand intotdeauna in spate. Dar si cei cu prea multa vor tinde sa calce peste altii, considerandu-se pe ei mult prea importanti. In schimb, mandrie fata de altii nu o consider vreodata o dauna - decat ca, eventual, cateodata, cand esti prea mandru de cineva, vei incepe sa tinzi ca poate tu nu esti destul de bun ai fi in preajma (prostii, nu?). Sunt mandru de multa lume zilele astea. Sunt mandru de cel mai bun prieten al meu fiindca e un om extraordinar si pentru ca face ceea ce ii place, desi nu stie cand ar trebui sa nu mai sufere singur si sa respire. Sunt mandru de faptul ca voi fi "cavaler de onoare" pentru o buna prietena, prea inteligenta si ironica pentru binele ei. Sunt mandru de oamenii care imi sar in cale cand ma intorc dupa cateva zile lipsa pentru a nu ma lasa sa ies din imbratisarea lor. Sunt mandru ca pot sa scriu toate lucruri astea. Sper doar ca toti oamenii acestia vor reusi la un momentdat sa fie mandrii ca sunt alaturi de ei, sa fie mandrii de mine.

“Once social change begins, it cannot be reversed. You cannot uneducate the person who has learned to read. You cannot humiliate the person who feels pride. You cannot oppress the people who are not afraid anymore. We have seen the future, and the future is ours.” Cesar Chavez

Prejudecatile sunt prea departe de mine acum ca sa povestesc de ele...

Incet...

Dar dupa un timp de zbucium, interior si de ce nu si exterior, intotdeauna urmeaza o perioada care, cel putin in momentul de fata, imi lasa un sentiment pregnant de melancolie amestecata cu teama. E o perioada ce necesita rabdare, asteptare, dar care te macina fiindca vrei sa actionezi, vrei sa lasi de la tine si sa fii din nou tu persoana care trage de relatie, caci tie frica ca celalalt nu o va face. E momentul in care "you have to let go"; daca celalalt nu isi va da seama si nu va trage de tine pentru a repara situatia, inseamna ca tot timpul asta ti-ai pierdut vremea. Trist, intradevar, foarte trist, dar in momentul in care o relatie devine uni-laterala ea e sortita esecului, mai devreme sau mai tarziu (si, in cazul de fata, e mai bine mai devreme).

Dar, e bine pentru noi, fiindca omul are o putere absolut uimitoare de autoconvingere. E destul sa isi repete unele idei ce initial par cretine ca mai apoi, nefiind desfiintate de evenimente din exterior, sa se inradacineze din ce in ce mai tare in psihic. Cum fac, de altfel, complexele si sechelele. Nu zic ca e bine, dar in unele cazuri e necesar. Si in cantitati moderate.

Si cateodata, singurul lucru pe care trebuie sa il faci cand o relatie o ia pe aratura este sa "lasi lucrurile sa vina de la sine", sa curga natural. Nu te mai implica mai mult decat ai faceo in mod normal. Da in continuare impresia ca esti acolo, ca vrei sa continui, dar nu mai gandi ce sa faci, fa doar ceea ce simti. Timpul fie le rezolva, fie le omoara si ingroapa adanc.

Omul si Singuratatea

Bun, in ultima perioada anumite parti ale vietii mele au trecut printr-o perioada mai zbuciumata, si, desi imi place sa ma consider o persoana cat de cat echilibrata pe plan mental, am avut parte de o multime de lucruri mai putin placute.

Asa ca in timpul asta m-am gandit mult la ce inseamna defapt sa fii singur sau sa ai prieteni, si de ce se intampla toate chestiile astea. In primul rand, chiar m-am gandit, ce caut eu defapt la un prieten? Imi trebuie pe cineva care sa aiba o multime de chestii in comun cu mine? Nu mi se pare. Am multi prieteni cu care nu aveam decat un lucru in comun, dar pe parcurs ce prietenia noastra s-a dezvoltat, ne-am facut impreuna alte lucruri in comun. Defapt stiam de la bun inceput ce caut la cineva; e simplu. De multe ori cand intalnesc o persoana noua exista un fel de "spark", iar apoi ma vad prins in tot felu de discutii mai intai banale si apoi mai profunde cu persoana respectiva.

Am delimitat doua tipuri de prieteni: prietenii din cercul apropriat si amicii. Cum mi se pare si normal, si eu am putini prieteni in cercul apropriat. Acestea sunt persoanele care conteaza cel mai mult, si pentru care de altfel orice individ (sau poate sunt doar eu exceptia) si-ar da viata pentru acele persoane. Fara sa deviem prea mult in obscurele prietenii ale acestui utilizator de blogger, de ce avem in fond prieteni? E destul de simplu: suntem singuri. Sau cel putin ne simtim. Si, din pacate, in lumea asta cruda in care toti trebuie sa poarte masti si nimeni nu mai stie ce inseamna defapt sinceritatea si ca e buna (e buna!), ne simtit in continuare singuri fiindca nu putem gasi o persoana in care ne putem increde total, o persoana care stim ca nu ne va insela niciodata si ca scopul ei final nu e altul decat fericirea noastra. Intradevar, exista experiente anterioare, multe neplacute, care te fac sa crezi ca mai bine iti tii cochilia strans langa corp. Dar daca nu risti, s-ar putea niciodata sa nu gasesti pe cineva.

Mai exista, desigur, si oameni care nu isi fac noi prieteni fiindca cei vechi efectiv nu ii lasa; il otravesc, alunga orice fel de scapare care i-ar putea duce departe de ei. Dar nici ei nu trebuie ascultati; nu trebuie sa asculti neaparat (Desi, e bine sa iei aminte) ce spun ceilalti, ci sa ai incredere in propriile simtaminte.

Omul e, in fond, ca o planta. Daca o sa ii dai apa, va creste. Daca ii schimbi apa cu laptele, va ajunge sa se obisnuiasca cu aceasta si sa nu mai vrea apa ci lapte. Daca ii dai prietenie unui om, sunt ferm convins (defapt eram ferm convins pana acum vreo saptamana sau doua), acesta iti va da inapoi prietenie. Nu exista asa ceva ca diferente de varste, de interese sau de orice altceva. Exista doar presiuni sociale care despart oameni. Dar atata timp cat oamenii vor lupta pentru prieteniile lor, societatea nu are cum sa treaca prin ea si sa o farame. Suntem cine suntem. Dar ne schimbam pentru prietenii nostri dragi. Ne schimbam fiindca nu vrem sa ii pierdem. Ne stresam pe commenturi de hi5 sterse si pe mesaje la care nu s-a raspuns fiindca ne e frica sa nu ii pierdem, fiindca ne e frica ca defapt nu i-am avut niciodata. Ne comportam ca niste femei isterice fiindca ii iubim.

Prolog

Incep acest blog cu intentia de a-mi exprima unele pareri despre lumea din jur si despre persoanele, unele mai putin altele mai mult placute, care traiesc in ea. Cica sunt o persoana inteligenta, si, din pacate, pana si persoanele aproapriate au impresia ca incerc sa le manipulez. Oh well, I guess I have to live with it. Dar sa trecem la lucruri mai serioase, introducerile sunt pentru alte ocazii...